Monday, July 28, 2008

Si au trait fericiti...



S-a intamplat...

Familia mea, un singur om. Viata mea, omul acela, cateva lucruri inchise intr-o valiza si cateva carti de capatai. Carti noi.

Multe zile de lucru au trecut de la acea prima zi in care am scris ultimul meu post.

Ne pregatim iarasi de plecare. Cu multa pace.

Au trecut doar doua saptamani si deja mi-e dor de ziua in care am fost mireasa, de clipele cutremuratoare in care am purtat coroana, de buchetul de flori - care s-a uscat asa de frumos - si de fosnetul rochiei.

Ziua nuntii - cu slabiciunea, cu emotiile, cu grijile, cu agitatia, cu aplecarea totala la slujba, cu nebunia dansului la petrecere, cu scurtele noastre imbratisari si multele amanunte la care nici nu ne gandiseram, cu baticul galben daruit de nasa... ziua aceea mi-a pus stampila pe suflet. Ma uit la omul de langa mine si vad in el tot restul vietii mele. Ziua nuntii a fost, fara cliseu, fara exagerare, fara telenovela, cea mai frumoasa din viata mea.

Friday, March 28, 2008

Tihna

prima zi de lucru. in rigips gri metalizat, in plastic gri metalizat, usa care bipaie ca sa poti intra, aparat de cafea, aparat de apa. atat de lipsit de imaginatie. dar oameni de treaba, "casual", care stiu ce e de facut. in echipa sunt cea mai tanara. suntem putini, dar reusim sa comunicam destul de bine. 4 baieti si 3 fete. cam greu cu software-ul si cu jargonul agentiilor de turism si companiilor aeriene. luni imi iau geanta mea bleu cu Scandinavian Airlines ca sa fiu si mai "professional" decat azi. :))


venit de la lucru, scurta repriza carrefour, acasa, gatit pe scurt, mancat pe indelete, schimbat cateva sms-uri. am primit unul cu adevarat special care imi spunea, de parca ar fi venit de la max 5 km, ca in seara asta intarzie, fiindca e in oras la ziua unui amic. sa nu-mi fac griji, sa stau linistita, se va distra, va veni acasa ceva mai tarziu, dar mai vesel. ce fain. sentimentul ca e acasa... ca se gandeste sa nu ma ingrijorez, ca la noapte o sa vina tiptil sa se strecoare langa mine si sa ma ia in brate. stiu ca nu e asa in realitate. dar smsul ala era asa de real!
voiam numai sa mai spun o data ca andrei vine acasa. o sa ne vedem putin, intre job, scoala si licenta, dar o sa fie bratele. de fiecare data cand va fi inturneric.

Wednesday, March 26, 2008

stiri pe scurt


aici scriem mai rar... doar atunci cand sunt lucruri importante de spus...


acum sunt lucruri importante de spus:


vine acasa


curand


de 22 de ani


am fost la balet (balerini din moscova)


azi a fost frig


putem comunica noaptea
ne iubim
ne luam...


imi cauta rucsac de laptop (dar eu o vreme n-o sa mai am laptop :P)


dorm


dorm


renasc


vine acasa...

Tuesday, March 18, 2008

luna palida


Ma aflu la un calculator strain cu tastatura germana, mai rece decat este Jubileum de obicei. Reflectand la zilele care trec, imi dau seama ca ma inaspresc inauntrul boabei mele de strugure. Vorbim mai putin, gandim mai putin, facem mai putin ... Soarele rasare si apune mereu impasibil. Paradoxal, ultimele zile au fost boeme ca niciodata. O camera mare la mansarda, intr-o casa cu scari antice. Un motan torcand atunci cand intru in casa, si care scoate ghearele daca se entuziasmeaza prea tare cand se joaca. O chitara tremura sub degetele mele, si parca anunta o noua perioada in viata mea. Daca ma uit inauntrul meu, sunt un pletos care vibreaza din spatele unei ferestruici, ferit de lumea toata. Ultimele raze luminoase ma mangaie pe fata, caci Soarele stie cum e sa-i fie Luna departe. Stie mai bine decat mine. De cand lumea. Dupa ce au trecut 5 minute de zdranganit, am crezut ca visez: stropi albi de zapada patau peisajul din spatele ferestrei... Afara ningea ! I-am simtit si eu pe pielea mea, erau aievea! Cineva acolo sus are grija de noi toti, o simt.

Ne lipseste comunicarea mai mult ca oricand. Nimicuri, detalii frumoase sau hidoase despre vietile noastre, se acumuleaza intr-un sertaras anume din inima. Daca pana acum foloseam pretextul ca internetul schimba ceva in discutia noastra, de parca s-ar uita cu ochii lu indiscreti, acum sunt fericit cand putem sa vorbim si pe mess. Mai aflu ce-ai mai facut in ultimele zile, si informatiile acestea ma anesteziaza pentru o vreme. Pana ce trece efectul ... si-mi deschid ochii iarasi la lumea inconjuratoare si aflu ca iar nu sunt langa tine. Si tocmai mi-am dat seama ca lumea cea reala este cea interioara: STIU si SIMT ca te IUBESC, si asta conteaza. Asta este motorasul puternic de sub 100 de straturi de epiderma si 5000 de straturi de ganduri. CRED cu adevarat ca vom fi impreuna, si ca vom reusi sa ne iubim, indiferent de ce se intampla acum sau peste o saptamana.

Ma simt ca motanul Shnuri, un pisoias frumusel, care are nevoie de dulcegarii sentimentale, si nu pierde orice ocazie s-o arate. Imi creste un fir alb de par in varful crestetului, numai ca in directie inversa decat ai crede: din afara inauntru. Si vreau sa vad luna palida cum se reflecta in ochii tai. Aici e aproape luna plina ... Oare la Bucuresti e o luna mai plina? Poate e o roata de cascaval alba, un bot de branza frantuzeasca la care nu vrei sa te uiti. Orice-ar fi, este undeva departe de noi, deasupra, detasata de problemele "di uomini". Are ea alte nacazuri. Fiecare cu ideile si destinul lui :-)

Thursday, March 6, 2008

despre CAT si CUM


scriem din ce in ce mai rar. nu pentru ca am trai din ce in ce mai mult. nu, nici vorba. as putea sa spunca dimpotriva. dar cred ca, in timp, devenim tot mai anesteziati la ceea ce ni se intampla. si doar arareori ajungem sa ne mai gasim atinsi dincolo de - sa zicem - stratul doi al epidermei.



duminica. de dimineata la gara de nord. imi pun un pulover, e frig. dar ca sa imi pun un pulover, ma cunoasteti deja... trebuie sa imi scot mp3-ul (aceasta prelungire a fiintei mele) de la gat, sa imi scot geanta de dupa gat, sa o pun usurel jos ca sa nu se sparga laptopul, sa scap de geaca si sa intorc puloverul pe fata... in sfarsit, ma cunoasteti. apoi repet toti pasii in sens invers. in timp ce ma chinuiesc, aud o voce din stanga: "dupa ce va echipati, veti avea nevoie si de un taxi, nu-i asa, domnisoara?". "nu", zic, adormita si un pic plictisita de atatea operatiuni complicate numai ca sa iti pui un pulover pe tine, "dupa ce ma echipez, fug din bucuresti".


am fugit. cu, in medie, 70 km/h, iar intr-o ora si un pic am ajuns intr-un paradis rural. un peisaj mai curand de toamna si un deal nesfarsit care nu ducea nicaieri. copaci galbeni de o parte si de alta, frunze maro intre copaci, o carare batatorita de pasii rari, de rotile si mai rare, dar mai ales de soare. praful de tara. nu zic nimic. urc si respir. mi se mai incurca pasii in fusta lunga, imi agat ciorapii din cand in cand. nu cartesc. desi nu pentru asta am venit, asta asteptam de cateva luni. poate de la episodul carcassonne incoace. sau poate de la ultimele plimbari "sur les hauteurs de lyon". pornim din sat pe acelasi soare inofensiv si prafos ca sa ajungem in oras. imi amintesc vag: o biserica, o casa interesanta, un pod, un parc. ba parcul mi-l amintesc bine, ca ne-am si oprit in el. soarele scapara. nu era inca asfintitul, dar scapara. lasam capul in jos ca sa vad ca varfurile parului imi sunt blonde. imi sunt, da. reminiscente dintr-o nebunie de 20 de ani. (va amintiti cand eram blonda?).


momentul meu preferat: asfintitul in personal. inapoi spre bucuresti, muzica si roz-galbenul de la orizont. imi venea sa il cumpar, sa il mananc , sa il inchid. simteam ca il vreau numai pt mine pe dragul de soare, sa-l inchiriez apoi gratuit celorlalti :)


in miezul saptamanii ma intorc in paradisul urban: vaselina si intuneric, vajaitul vantului in ferestrele sparte, vechi motoare care nu mai functioneaza. ora pranzului tacuta pe o intindere de beton si fier. un acoperis si vantul unei zile innorate, iorga aruncat pe jos intr-o fosta biblioteca, arghezi cu urma de talpa pe el. bezna unui coridor si treptele mancate. foste tablouri electrice, acum cutii goale. si iarasi vaselina si foste birouri si calendare vechi lipite pe pereti. un autobuz care alta treaba n-are decat sa iti anunte ce statie urmeaza. un metrou arhiplin, un ceas care nu suna, o rochie agatata in graba din dulap, un interviu, engleza, franceza, un contract, "semneaza aici!", un unirii 1 si un unirii 2, "atentie la masina!!", un alt metrou, mereu altul, altul, altul, "sa se miste mai repede!!!!", un seminar si oboseala, plictiseala, un tip cu pulover roz de firma si cu gulerul unei camasi de firma iesindu-i din pulover, cu pantofi ascutiti, de firma si cu un brat de ziare si reviste. "i got the job!"


nu stiu care dintre cele doua paradisuri mi-e mai aproape de suflet. nu stiu in care mi-as petrece cu mai mult drag restul vietii. dar alegerea se face oarecum singura pt mine si pt cei mai multi dintre noi. aproape ca nici nu ne mai gandim decat la "cat?"... traim atat de cantitativ... "cat e ceasul?" "cat timp ai?" "cat castigi?" "cat dai sa te ajut?".


label: un moment in care ma gandeam la "cum?"

Friday, February 15, 2008

Mi-e dor de momentul ce va veni

Deocamdata, viata mea e un paradox. Este mai implinita decat a altor oameni ... verigheta argintie de pe inelarul stang se uita la mine si ma aproba. Dar in acelasi timp e mai ciuntita decat a altor oameni ... Si mainile mele tipa nervos la mine ca "Unde ai ascuns-o pe Andreea ?!?!?" Si imi raspund in gand, avand coada intre picioare: "La Bucuresti." Si urmeaza eterna replica criminala: "Si noi pe cine strangem acum cu cele 5 brate?".

In jurul meu se zburleste la mine un apartament mare si gol. Mobilat si cu tot ce-mi trebuie, dar gol. Din biblioteca uzata se iveste o fereastra catre un taram magic, Randu-Land, care uneori ma incalzeste cand afara e frig. Dar cand inauntru e frig, nimic nu ajuta in afara de vocea ei. In afara de aerul care tasneste din plamanii ei, si imi invaluie ceafa rece. In afara de timbrul acela care nu se poate cumpara de la Posta, timbrul vocii ei, plin de un sentiment anume. Solutia e simpla... si e una singura. Familia noastra. Va umple orice goluri si ne va da aripi. Va mobila orice locuinta cu dragostea dintre doi randunei. Ne va ajuta sa cream mai mult. Sa ne sacrificam mai mult. Sa fim mai buni, pentru noi si pentru ceilalti.

Mi-e dor de momentul ce va veni !!!

Tuesday, February 12, 2008

o liniste de miezul noptii intr-un oras de provincie si ticaitul ceasurilor. o minge se rostogoleste din cand in cand in apartamentul de deasupra si un copil fuge dupa ea. n-am mai avut acest sentiment dulce si invaluitor ca nimic nu mi se poate intampla... din liceu. o camera numai a mea, internetul, cartile, jucariile si, la rastimpuri, televizorul. ma cheama la masa, nu ma lasa sa spal vasele si, daca le spal, ma lauda. mama si bunica. imi cumpara incaltari, ma mangaie pe cap si ma strang in brate. ma trezesc cand ma trezesc, adorm cand adorm. biserica e in fata blocului, hainele stau curate si calcate in dulap. nu stiam ca ma dezobisnuisem asa de radical de toate astea. nu stiam ca ma va surprinde asa de mult sa le am din nou. o cana de ceai cald sau de lapte, un mic dejun la care bunica ma striga cu drag si ma alinta, o invitatie in oras de la mama, pe care trec sa o iau de la serviciu. o plimbare prin magazine si pe strazi la brat cu bunica mea, amandoua cu palarii cochete.

nici nu-mi dadusem seama cat imi lipsisera toate astea. atunci cand gateam pentru doi intr-o bucatarie murdara, intr-o singura cratita, cand mancam, invatam, discutam, dormeam in aceeasi camera. cand tot camera asta era si locul unde primeam musafirii. cand in ziua de Ajunul Anului nou am mancat sase oameni asezati pe scaune si pe pat in jurul unei valize. nu intelegeam ce greu e cand ma trezeam la 6 dimineata si fugeam la cursuri...plecam pe intuneric si ma intorceam pe intuneric. si inghiteam lacrimi toata ziua. si nimeni nu ma astepta sa ma mangaie pe cap in camera cu patul nefacut de dimineata si cu haine si carti aruncate in dezordine.

si cu toate astea, ceva nu e asa cum trebuie. as vrea sa fiu eu in locul mamei si al bunicii. sa existe o fiinta care sa nu reziste dovezilor mele de tandrete, sa am o casa a mea (cred ca am mai auzit de cineva care isi dorea asta cu ardoare...) si privilegiul de a putea oferi mai mult si primi mai putin. as vrea sa le chem eu pe ele la masa, sa le ingrijesc si sa le cumpar chestii. as vrea sa pot avea grija de andrei, nu sa fiu de fiecare data in sesiune sau ocupata cand e el prin preajma.

verigheta e pe deget la locul ei... dar e cumva muta, nu spune mai nimic cand nu o vede pe cealalta decat pe webcam. nu stiu daca cel mai greu semestru tocmai a trecut sau tocmai incepe...
Ora la Andreea Ora la Andrei